Trufele

Trufa, fructul delicios al pamântului, reprezinta o veritabila comoara subterana. Cu parfumul sau intens si aroma sa originala, trufa reprezinta una dintre cele mai misteriose specii ale regnului vegetal. Forma sa neregulata care înca din antichitate i-a uimit pe botanisti si pe expertii în stiintele naturii îsi pastreaza si astazi, secretele.

Ce sunt trufele?
Sunt niste ciuperci care traiesc sub pamant, si care sunt legate de radacina copacului printr-un filament numit hifa. Ele sunt formate dintr-o masa intitulata “gleba”, care este îmbracata în “peridio”.
Trufele se împart în general în doua familii, tuberacee si terfeziacee, iar cele mai cautate sunt cele din categoria tuberacee. Acestea traiesc în simbioza cu anumite tipuri de plante, foarte întâlnite în padurile noastre, cum ar fi: fag, stejar, plop, salcie si uneori cu coniferele.
Evident ca planta aflata în simbioza cu trufa îi confera acesteia gustul, mirosul si culoarea specifica. Forma în schimb se datoreaza particularitatii terenului, în functie de moliciunea acestuia.
Toate ciupercile au ca si caracteristica comuna lipsa totala a clorofilei, prin urmare nu pot sa produca substanta organica necesara propriei dezvoltari si de aceea o iau din alte organisme, vii sau moarte, devenind astfel paraziti sau saprofiti, sau formeaza cu “musafirul” viu o simbioza reciproc avantajoasa si o comuniune biologica, întrucât ambii au anumite avantaje din aceasta asociatie simbiotica, iar acest fenomen a luat denumirea de “micoriza”.

Prezența micorizei pe rădăcină

Romanii au numit-o simplu “tuber”, care în latina înseamna umflatura, excrescenta. Aristotel si alti autori din antichitate precum Pitagora i-au atribuit calitati afrodiasice, iar Plutarch era convins ca s-a format ca urmare a turbulentelor atmosferice, cu ajutorul tunetelor si a fulgerelor, rezultând din diverse radacini ratacite ale plantelor-mama sau din muguri de flori produsi prin fermentatia pamântului.

Numai prin sec. XII a început sa se foloseasca denumirea “terrae tuffolae”, care s-a transformat în “tartuffole”, de unde a aparut “tartufo” (trufa). Istoria trufei îsi are radacinile în vremuri atât de îndepartate încât este dificil de separat realitatea de fantezie. Pare sigur însa ca deja cu 3000 de ani înainte de Hristos, babilonienii fusesera atrasi de acest “misterios” dar al naturii. Pare foarte probabil ca era vorba atunci de tipul Tarfezia Leonis, care si în zilele noastre este posibil sa se gaseasca în acele locuri nisipoase si care în acele timpuri era, se pare, foarte raspândit în Asia Mica.

In toata antichitatea, particularitatea acestei ciuperci, clasificata astazi ca facând parte din categoria Ascomicetelor, categoria Tuberales, tipul Tuber, care traieste sub pamânt fara radacini, a facut-o si mai râvnita, înmultind totodata legendele privind originile si calitatile sale divine.

Pretul trufelor era înca de atunci foarte mare, iar prezenta acestora în farfurie dezvaluiau nobletea si puterea acelora care le ofereau. S-a adeverit calitatea sa afrodisiaca, fiind dedicata de pagâni lui Venus.
Aceasta convingere a durat multe secole si a fost sustinuta de gânditori celebri si oameni de stiinta, precum Pitagora si Galeno, care spuneau ca:

Scurt Istoric

...trufele sunt foarte hranitoare si îti pot oferi voluptate...

Data fundamentala în ceea ce priveste studiul trufei o reprezinta anul 1831, anul publicarii Monografiei Tuberacearum a lui Carlo Cittadini, lucrare în care se regasesc bazele studiului modern asupra trufei, pornind de la terminologie si de la anumite imperfectiuni îndreptate ulterior. Cittadini descrie marea majoritate a speciilor de trufe într-o maniera sistematica si bazata pe criterii stiintifice, eliminând astfel confuziile existente. Ca o recunoastere a muncii sale, denumirea stiintifica a multor trufe se termina cu numele sau,Tuber melanosporum Cittadini (trufa neagra), tuber Borchii Cittadini (trufa albicioasa) si altele.

Tipurile de trufe

Tuber Magnatum Pico (trufa alba)

Este trufa cea mai apreciata dintre trufele comestibile. Mirosul este intens si placut, semanând putin cu cel al parmezanului si al usturoiului. Dimensiunea acestora poate varia la maturitate de la cea a unui bob de mazare, la cea a unui cartof mare, putând uneori, însa în cazuri rare, sa cântareasca un kilogram. Perioada de maturatie este din octombrie pâna în decembrie.

Tuber Borchii Vittad / T. Albidum Pico (albicioasa)

Este o trufa comestibila, în denumire comuna bianchetto (albicioasa), trufa grâu-cârnau sau trufa padurilor de pini, în functie de culoarea sa, de perioada de maturatie si de habitatul de dezvoltare. Aceasta are o marime mica-medie, care variaza de la cea a unui bob de mazare la cea a unei caise. Mirosul este puternic si placut, semanând cu cel de usturoi. Perioada de maturatie este din februarie pâna în mai. Este una dintre trufele cele mai putin pretentioase: desi prefera terenurile nisipoase, o gasim si pe terenurile libere sau foarte argiloase, suportând chiar si terenurile cu reactie neutra sau sub-acida.

Tuber Melanosporum Vittad (trufa neagra)

Este trufa cea mai cunoscuta în lume. Are un miros placut, aromat, nu foarte intens. Se matureaza iarna, din noiembrie pâna în martie. Aceasta trufa prefera terenurile derivate din descompunerea rocilor în epoca mezozoica. Zonele tipice pentru producerea acestora sunt cele caracterizate de clima de tip mediteranean. Caracteristicile fizico-chimice ale terenurilor pe care se dezvolta T. melanosporum sunt foarte apropiate de cele ale terenurilor pe care cresc culturile de T. magnatum. Au si acestea reactii subalcaline (pH 7.5 – 8.5) si sunt bogate în carbonat de calciu (10 – 50%). Aceste terenuri sunt în general de suprafata, având o buna aeratie si fiind foarte usor de patruns de apa pluviala. Plantele simbionte ale trufei negre sunt stejarul, carpenul negru si alunul.

Tuber Uncinatum Chatin

Are forma de mari dimensiuni care variaza de la cea a unui ou pâna la cea a unei portocale, putând depasi 10 cm în diametru. Mirosul sau aduce cu cel al alunei, dar este mai placut si mai puternic decât la T. aestivum. Se matureaza tot anul, însa cu precadere din octombrie pâna în februarie.

Tuber Brumale Vittad (trufa neagra de iarna)

Este de dimensiuni variabile, de la cea a unei alune la cea a unei portocale. Mirosul este intens, placut, dar puternic (de unde îi vine si denumirea de “negru forte”) si care la exemplarele mature seamana cu cel al sfeclei. Se matureaza iarna,din noiembrie pâna în aprilie. Prefera solurile adânci, cu un continut ridicat de argila si de obicei acoperit cu muschi. Comparativ cu alte specii nu este atât de pretentioasa, tolerând solurile mai secetoase si cu reactie chimica la limita sub-aciditatii. Culturile de trufe se localizeaza în general la marginea altor culturi, pe câmpuri si chiar în gradini.

Tuber Aestivum Vittad (trufa neagra de vara)

Are forma de dimensiuni variabile, de la cea a unei nuci pâna la cea a unei portocale. Mirosul este placut si delicat, semanând cu cel de aluna. Perioada principala de maturatie se întinde din mai pâna în noiembrie. Se gaseste în toate locurile cu soluri calcaroase. Se poate dezvolta pe terenuri pe care au avut loc descompuneri de roci calcaroase si pe solurile eluviale, de la ses pâna la 1000 m sub nivelul marii. Tolereaza solurile argiloase, de suprafata si suporta cantitati însemnate de substanta organica. Si din punct de vedere climateric este mai putin pretentioasa decât T. MELANOSPORUM. Se adapteaza atât la clima mediteraneana, cât si la cea continentala, fiind rezistenta chiar si la temperaturi scazute. Dezvolta micorize cu numeroase plante, stejar, carpen, alun si pin.

Noutăți

Trufa alba in culturile trufiere

Universitatea de Studii din Tuscia, Viterbo-Italia, in colaborare cu Doctor inginer silvic Marco Dominici au reusit sa micorizeze plante cu trufa alba cu rezultate excelente, si s-a inceput sa se realizeze plantatii trufiere cu plante micorizate cu miceliul de trufa alba; plantatii care, vorbind de trufa alba, vor avea o rentabilitate foarte mare.
Trufa alba este o varietate exigenta, in special in ceea ce priveste umiditatea si friabilitatea solului. In primul rand solul trebuie sa fie bogat in nisipuri calcaroase si nu silicioase. Trufa alba se poate gasi de-a lungul malurilor raurilor, in chei in zona cursurilor de apa sau unde panza freatica este foarte sus, nu la intamplare in aceste ambiente gasim specii forestiere caracterizate de toleranta si nevoie de apa, ca salcia si plopii! Ambientul cel mai potrivit pentru trufa alba este malurile raurilor unde se gasesc aceste specii forestiere, uneori se gasesc si la anumite specii ale stejarului cum este Quecus Robur (Farnia) – stejarul pedunculat.
Elementele care caracterizeaza solurile potrivite pentru trufa alba sunt pH-ul care trebuie sa fie cuprins intre 8-8,5, textura solului trebuie sa cuprinda o cantitate mare de nisip calcaros si putina argila, de fapt clasificarea texturala este nisipos- argilos. In ceea ce priveste cultivarea sa in culturile unde conditiile de dezvoltare sunt ideale a dat rezultate optime. Dimensiunile de plantare sunt de 5×4-4×4.
In ceea ce priveste activitatea din pepiniere plantele micorizate cu trufa alba sunt certificate, la fel ca si alte plante micorizate.
Vrem sa precizam ca individualizarea ambientului potrivit pentru trufa alba este foarte dificila si necesita o experienta considerabila, adica inainte de a da orice sfat este necesara verificarea datelor prin analize chimico-fizice si studiul ambiental al terenului. Plantele care le avem la dispozitie micorizate cu trufa alba sunt: Carpen Alb, Stejar.

Importanta tuburilor Shelter

Tuburile Shelter au o mare importanta in dezvoltarea sanatoasa, echilibrata si mai rapida a plantelor. Fiind folosite cu succes in domenii precum sivicultura, pomi fructiferi, viticultura si peisagism, tuburile faciliteaza cresterea plantelor si le protejeaza impotriva animalelor precum si impotriva frigului.
Caracteristicile unice a tuburilor ofera conditii optime de dezvoltare prin efectul de microclimat care se creeaza in interiorul tubului de protectie. Caracteristicile acestui microclimat se datoreaza culorii modificate a tubului, a peretelui dublu si a profilului de transmisie a luminii.
Constructia tubulara cu perete dublu permite cea mai buna difuzie a luminii si creaza un microclimat favorabil cresterii armonioase a plantei. Structura este compacta, usor de utilizat si de instalat.

Anterioară

Următoare

Realizarea plantatiilor la cheie a culturilor trufiere

Aducem la cunostiinta celor interesati ca specialistii companiei noastre realizeaza culturi trufiere la cheiie. Detaliile referitoare la realizare le vom stabili cu clientul in momentul semnari contractului.

Evaluarea terenurilor in Romania

Infiintarea culturilor trufiere se face numai dupa analizarea în prealabil a solului de catre organisme certficate (Oficiul de Studii Pedologice si Agrochimice) si numai cu plante cu certificat de garantare a micorizarii emis de catre organisme abilitate si recunoscute la nivel de stat si european Daca este necesar probele de sol se pot trimite in Italia unde se fac analize in laboratorul nostru.

Prima recoltare de trufe din Romania intr-o cultura infintata de Il Tartufo Alba

Plante Simbiote

Simbioza este orice tip de interacțiune biologică strânsă și de lungă durată între două organisme biologice diferite.

Plante Simbiote potrivite pentru producția de trufe

Micoriza necesară pentru nașterea și creșterea unei trufe apare aproape de plante specifice. Sistemul de rădăcini al plantelor prezente într-un teren de trufe poate fi foarte important în fructificarea trufelor, uneori chiar fără a intra în micoriza cu ele. În aceste cazuri, vorbim de plante „comune”, sub care miceliul fungic găsește condițiile potrivite pentru producția de trufe, fie pentru un grad favorabil de umiditate, fie pentru producerea de substanțe chimice utile pentru această dezvoltare. Acum să vedem câteva plante care sunt capabile să contracte micoriza cu trufe de interes comercial și în creșterea trufelor.

Alun TG Romana

Carpen

Pin Negru

Stejar de Stanca

Stejar pufos

Mesteacăn

Micoriza este foarte probabilă la aceste plante, în special la epruvete solitare, sub care se pot găsi Tuber mesentericum, Tuber macrosporum și Tuber aestivum.

Carpenul Alb

Experimental este in masura sa produca trufe negre. Tuber nigrum, Tuber aestivum și Tuber macrosporum.

Carpenul Negru

Un bun producător de trufe negre care preferă solurile calcare bogate și proaspete. Simbiot excelent pentru Tuber nigrum, Tuber aestivum și Tuber macrosporum.

Castan

Sistemul său rădăcină este foarte sensibil la infecția cu micoriză și este recunoscut printre cei mai buni producători de trufe negre, în special Tuber nigrum și Tuber aestivum. Nu este optim pentru cultivarea trufei, având în vedere preferința pentru solurile acide, dacă nu ca o plantă „comare”.

Fag

Preferă solurile ușoare, bine drenate, cu un indice de calcar bun. Dezvoltă micoriza cu trufe negre, în special cele mai puțin prețuite, cum ar fi Tuber brumale, Tuber aestivum și Tuber mesentericum, deși ar putea duce și la fructificarea Tuber nigrum.

Alunul

Folosit în numeroase pepiniere este, de asemenea, un excelent producător de trufe negre. Un avantaj al alunului de pe alte plante constă în sistemul de rădăcini cu un curs superficial, capabil să colonizeze solul cu putere și abundență. Cu toate acestea, are nevoie de soluri proaspete și umbroase, cu o rată de umiditate ridicată. Un bun producător de Tuber brumale, Tuber aestivum și Tuber mesentericum.

În ceea ce privește aluna, interesul comercial constă în posibilitatea creșterii trufelor împreună cu fructele acestei plante.

Pinul

Există mai multe specii de pin care reușesc să dezvolte micoriză, în general pentru cultivarea Tuber albidum. În plus, pinul reușește să promoveze conservarea și răspândirea infecției pentru cultivarea trufei de Tuber nigrum.

Plop

Dacă în natură plopul negru și aspen sunt producători naturali excelenți de trufe, pentru cultivarea trufei discursul se schimbă, deoarece, dacă este adevărat că această plantă este un bun producător de trufe albe, nu este de asemenea foarte lungă viață și oferă uneori caractere organoleptice care nu sunt apreciate în ciuperci pe care le produce.

Stejar

Cu siguranță cel mai bun producător de trufe, cu care simbioza micoriză este ușoară și de calitate, la care se adaugă longevitatea plantei. Divizibil în copaci verzi și arbori de foioase, fiecare tipologie prezintă caracteristici particulare.

Putem clasifica Stejarul în:

Cerul(Quercus cerris)

Dintre stejari este cel care produce trufele negre (Tuber nigrum) de cea mai slaba calitate, în vreme ce la productia de trufe albe calitatea acestora este net superioara. Prefera locurile calde, suportând bine seceta

Stejarul pufos (Quercus pubescens)

Gratie caracterului sau rustic este planta preferata în culturile trufiere. Produce trufe negre de calitate excelenta. Prefera foarte mult solurile pietroase arideStejarul (Quercus sp.pl.)

Stejarul penduculat (Quercus robur)

Este o planta viguroasa care se adapteaza cu precadere solurilor reci, fiind optima în productia de Tuber magnatum, dar si pentru trufele negre.

Stejarul de stanca (Quercus ilex)

Este planta care în sudul Frantei se bucura de cea mai mare apreciereîn calitate de producatoare a trufelor negre. Chiar daca prefera terenurile uscate, creste bine în solurile calcaroase. Ca si Stejarul pufos, are o crestere foarte buna.

Salcie

O plantă care se acordă bine micorizării cu trufe albe și negre și preferă zonele umede.

Teiul

Această plantă este un bun simbiot atât pentru trufele albe, cât și pentru cele negre, dar, având în vedere preferința pentru solurile adânci, oferă tot posibilul cu producerea de Tuber magnatum.

Plante Adjuvante

Un element legat de majoritatea zonelor trufelor este prezența speciilor de arbust, care nu formează ectomicoree. Acestea sunt considerate „plante indicatoare” sau „soții”, întrucât necesită condiții micro de mediu identice cu cele ale trufei.

Printre arbuști, există o mulțime de plante, care trăiesc în apropierea simbolului tipic și sunt strâns legate de acesta în mediul ecologic al trufelor:

Măceșul

Această plantă își datorează numele canin lui Pliniu cel Bătrân, care a susținut că un soldat roman a fost vindecat de mânie cu o decoct de rădăcini.

Este strămoșul trandafirilor cultivati.

Forma biologică a acestei plante este NP – nano-faneric, adică o plantă lemnoasă cu muguri de iernare așezată între 30 cm și 2 metri deasupra solului.

Este un arbust spinos, înalt de 100 – 300 cm, cu tulpini lemnoase glabre, adesea arcuite și atârnate și rădăcini adânci. Spinele roșii sunt robuste, arcuite, cu o bază alungită și comprimate lateral. Frunzele de foioase sunt formate din 5-7 frunze de 9-25 x 13-40 mm, ovale sau eliptice, cu 17-22 de dinți pe margine. Corola este formată petale mari bilobate, roz în special pe lobi, de 19-25 x 20-25 mm. Trandafirul câinilor înflorește din mai până în iulie. Fructele sale (1-2 cm) cărnoase și colorate cu un roșu aprins (șoldurile de trandafir) ating maturitatea la sfârșitul toamnei. Habitatul său este fagul, bradul, pinul și stejarul de foioase, arbuștii și gardurile vii, până la o altitudine de 1900 m. Preferă solurile destul de adânci, limpezi și moderat aride.

Ienupar Comun

Juniperus communis L. cunoscut sub denumirea de ienupăr obișnuit este un arbust ramificat sau arbore veșnic verde, de la 1 până la 10 m înălțime, cu frunze înțepătoare. Planta este dioică cu inflorescențe mici, cele masculine sunt conuri mici gălbui ovoide, cele feminine sunt conuri mici verzuie.

Semințele se coc toamna în urma polenizării și sunt închise într-un pseudoback maroniu numit galbulo; solzoasă și pruinoasă, este compusă din 4 solzi cărnoși sudate împreună conținând de la 1 până la 3 semințe unghiulare bogate într-un ulei esențial aromatic.

Este un arbust obișnuit în locuri aride, necultivate sau împădurite până la înălțimi de 2.500 m s.l.m., cu unele subspecii adaptate la altitudini mari, cu boabe aromatice albastre caracteristice. Cultivarea ienupărului necesită un climat temperat, cu precipitații frecvente de vară, soare , sau expunere parțială la umbră și sol bogat, dar nisipos sau carstic. Se înmulțește prin însămânțare sau tăiere a lăstarilor noi primăvara.

Lupin / Ginestra

Genisteae sunt plante aparținând familiei Faboideae. Denumirea generică comună a măturii indică multe dintre speciile aparținând acestui soi, în special multe dintre cele aparținând genurilor Calycotome, Chamaecytisus, Cytisus, Genista, Spartium și Ulex. Acesta include o serie de plante bine-cunoscute, inclusiv mătură, lupin, gâscă și laburnum.

Genisteae sunt răspândite în Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, precum și în insulele Macaronesia.

Cornul

Sunt arbuști sau arbori mici de până la 5 m înălțime, cu frunze ovate și opuse, parțial acoperite de păr pe ambele pagini. Florile galbene se deschid ca o umbrelă. Fructele, deopotrivă de o frumoasă culoare roșie de coral și, de asemenea, galben, seamănă cu vișine mici alungite. Ramurile au culoarea roșie-brună și crengile scurte, coaja este crăpată.

Iubește solurile calcare umede și umbroase, de aceea este ușor să îl găsești în pădurea înaltă de deal sau de munte.

Cireș Sălbatic

Cireșul (Prunus avium) numit și cireș de pasăre sau cireș sălbatic este un copac aparținând familiei Rosaceae, originar din Europa (din Insulele Britanice până în Rusia, trecând prin Franța, Peninsula Iberică, Italia, Germania până la tot estul în zonele muntoase) și în unele zone muntoase reci din Asia Mică (prezente într-o măsură limitată cu ecotipuri ușor diferite de cele europene).

În Romania este prezent în mod natural de la dealurile înalte până la zonele muntoase, uneori la granița zonei tipice a copacilor cu frunze largi, prezentând o bună rezistență la frig. Împreună cu Prunus cerasus este una dintre cele două specii de cireșe sălbatice care se află la originea soiurilor de cireș cultivat, care produce diverse tipuri de cireșe.

Prun Sălbatic (Porumbar)

Spinul sălbatic (Prunus spinosa L.) este un arbust de foioase din familia Rosaceae. Are o înălțime de până la 4 metri.

Florile sunt albe, cu fructe rotunde albastre; frunzele sunt obovate.

Înflorirea are loc, de obicei, în perioada martie-aprilie, în timp ce fructele se coace între septembrie și octombrie. Este o plantă spinoasă spinoasă din Europa, Asia și Africa de nord; crește pe marginea pădurilor și a căilor.

Fumana

Fumana procumbens este un arbust mic care crește în zonele inferioare ale munților Apuan. Nu este o plantă protejată și devine foarte interesantă în timpul înfloririi.

Este un gen de plante care cresc mai ales ca arbuști în locuri aride și pe soluri calcaroase. Cuprinde aproximativ cincisprezece specii distincte, cu aproximativ 60 de subspecii, soiuri și cultivatoare.

Au frunze înguste, ovate-lanceolate cu frunze liniare, de obicei alternate și rareori opuse. Florile au petale galbene, iar fructul este o capsulă.

Se gaseste pe pajiști aride, dealuri, sesuri, pe solul calcaros de la nivelul mării până la 800 de metri.

Inocularea Sporală

Inocularea sporala este un procedeu de injectare a miceliului de trufa direct pe radacina plantelor atat in culturi trufiere sau in paduri deja existente pentru potentierea procesului de micorizare, grabind timpul de formare/maturare a fructului, oferind o rentabilitate mai mare a terenurilor.

În ceea ce privește trufele, în sezonul propice, ale speciilor care urmează să fie inoculate sunt procurate, iar controlul microscopic al acesteia este realizat pentru a evalua maturitatea sporală. Ulterior, acestea sunt pregătite prin spălare, măcinate. Ciupercile epigioase, care doresc să recurgă la inocularea sporală, se păstrează după spălarea sumară, eventual îndepărtând doar himenul, partea fertilă care înglobează sporii (lamele sau tubule) și apoi depozitate prin congelare. Primăvara, ciupercile sunt omogenizate într-o soluţie pastoasă cu un adaos de apa curată. Inoculul micelial, care necesită o tehnică mai mare și mai presus de toate structurile adecvate pentru a izola miceliul de corpurile de fructificare în condiții sterile și apoi a-l cultiva pe substraturi artificiale adecvate care îi permit să se dezvolte și să aibă vitalitate și manevrabilitate suficientă pentru a putea apoi avea loc inocularea pe plante selecţionate. Această metodă este preferată pentru unele specii de trufe și pentru unele specii de simbioniți, dar nu este aplicată frecvent.

Ce trebuie făcut atunci când tartufaia nu produce sau produce puțin și ocazional În unele cazuri, trufa plantată târziu în producție, motivele sunt diverse: în aceste cazuri, cu analiza vârfurilor de rădăcină, este clar: dacă există de fapt micorize și ce specii de trufe este. Foarte des gestionarea incorectă este cauza eșecului și in functie de specia trufei, ne permite să stabilim gestionarea corectă a plantei. Mai mult decât atât, cu analiza vârfurilor de rădăcină, este posibil să înțelegem dacă există și alte ciuperci simbiotice (nu ale genului Tuber) care împiedică producția. Analiza solului (întotdeauna efectuată de un laborator certificat) este, de asemenea, foarte importantă, deoarece lipsa trufei sau lipsa producției s-ar putea datora unei deficiențe a unui element (în general a carbonatului de calciu). În aceste cazuri, după evaluarea atentă și calculul dozelor, procedăm la modificări pentru a recrea condițiile optime pentru speciile de trufe prezente.

Pentru gestionarea corectă a unei culturi de trufe este nevoie de un tehnician, care să ne învețe să facem intervențiile potrivite la momentele potrivit, care este atent la datele climatice care să ne sfătuiască cu privire la cel mai bun moment pentru a iriga și inocula.